Articole

TOLERANȚĂ ZERO, DREPTURI ZERO

INECHITATEA EFICIENȚEI REPRESIVE ÎN CAZUL CONDUCERII UNUI VEHICUL AVÂND ÎN SÂNGE SUBSTANȚE PSIHOACTIVE

Rezumat: Prezentul articol își propune să analizeze propunerea legislativă de modificare a articolului 336 Cod penal, în sensul sancționării faptei de conducere a unui vehicul având în sânge droguri sau alte substanțe psihoactive, reacția survenind ca urmare a Deciziei nr. 25 din 27 ianuarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit, cu titlu obligatoriu, că, pentru realizarea condiției esențiale atașate elementului material al laturii obiective, aceea ce inculpatul să se fi aflat sub influența unor substanțe psihoactive, este necesar să se constate atât prezența în probele biologice a substanței psihoactive, cât și aptitudinea acesteia de a putea determina afectarea capacității de a conduce a autorului faptei. În concret, prezentul demers pune în lumină inechitatea unei modificări legislative potențial neconstituționale, chiar eficientă din perspectiva tragerii la răspundere penală a conducătorilor de vehicule aflați în ipoteza normei de incriminare.

Termeni-cheie: substanțe psihoactive, conducere sub influență, neconstituționalitate, ultima ratio, legalitatea incriminării, egalitatea de tratament, legea penală mai favorabilă.

1. INTRODUCERE

Cadrul normativ ce vizează infracțiunile care aduc atingere siguranței circulației pe drumurile publice, prevăzute în Titlul VII, Cap. II din Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal, a suferit o serie de modificări majore în sensul înăspririi pedepselor ca reacție la cazuri mediatizate ce au captat opinia publică.

Debutul acestei ofensive normative a legiuitorului român a fost marcat de promulgarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2023 (cunoscută sub denumirea de „Legea Anastasia"), prin care a fost eliminată posibilitatea dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul în care conducerea unui vehicul fără permis de conducere ori sub influența alcoolului sau a altor substanțe a avut ca urmare uciderea din culpă a unei persoane. Următorul pas a vizat reglementarea aceleiași imposibilități de individualizare a pedepsei și în cazul săvârșirii infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, prin promulgarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 58/2024 (cunoscută sub denumirea de „Legea 2 mai", ca urmare a accidentului rutier ce a avut loc în această localitate).

Aceste măsuri de natură să garanteze executarea pedepselor exclusiv în regim de detenție au fost dublate de măsuri administrative motivate de contextul social „determinat de accentuarea consumului de droguri și al noilor substanțe psihoactive în rândul populației, precum și de conducere a vehiculelor sub influența drogurilor și substanțelor psihoactive", respectiv cele reglementate prin Ordonanțele de Urgență ale Guvernului nr. 84/2024 pentru modificarea și completarea unor acte normative în scopul creșterii siguranței rutiere și nr. 97/2024 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul siguranței rutiere.

Cele două acte normative au instituit, printre altele, obligații în sarcina conducătorilor de vehicule de a se supune recoltării mostrelor biologice pentru stabilirea alcoolemiei ori a consumului de substanțe psihoactive, în situația în care, fiind testați de polițistul rutier cu un mijloc tehnic, au fost depistați ca având o concentrație de peste 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau având în organism substanțe psihoactive ori au fost implicați într-un accident de circulație din care a rezultat decesul sau rănirea uneia sau mai multor persoane, iar rezultatul testării a indicat o concentrație pozitivă de până la 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat.

Totodată, a fost prevăzut și dreptul polițistului rutier de a dispune retragerea permisului de conducere, eliberând o dovadă înlocuitoare a acestuia fără drept de circulație, până la data primirii rezultatului analizei mostrelor biologice prin care s-a stabilit absența în organism a substanțelor psihoactive sau a alcoolului în sânge, sau până la împlinirea unui termen de 72 de ore de la momentul finalizării procedurilor de recoltare a mostrelor biologice.

Întregul context evocat anterior a culminat cu sesizările formulate de Curtea de Apel Brașov – Secția penală și Curtea de Apel Cluj – Secția penală și de minori, prin care s-a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ce au vizat, esențialmente, înțelesul sintagmei „aflată sub influența unor substanțe psihoactive" din cuprinsul art. 336 alin. (2) Cod penal.

În considerarea existenței unor interpretări divergente asupra sintagmei ante-menționate de către instanțe de judecată diferite, în practica judiciară s-au individualizat două orientări jurisprudențiale distincte. Pe de o parte, simpla prezență a substanțelor psihoactive în probele biologice ale conducătorului auto este suficientă pentru reținerea caracterului penal al faptei. Pe de altă parte, este necesară îndeplinirea a două condiții cumulative pentru ca fapta să fie sancționată penal, respectiv prezența în organismul făptuitorului a substanțelor psihoactive, precum și existența influenței acestor substanțe psihoactive asupra stării conducătorului auto.

Astfel, Instanța Supremă a pronunțat Decizia nr. 25/2025 din data de 27 ianuarie 2025 prin care a admis sesizările formulate și a stabilit cu titlu obligatoriu că: „În cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din Codul penal, pentru realizarea condiţiei esenţiale ataşată elementului material al laturii obiective, aceea ca inculpatul să se fi aflat sub influenţa unor substanţe psihoactive, este necesar să se constate atât prezenţa în probele biologice a substanţei psihoactive, cât şi aptitudinea acesteia de a putea determina afectarea capacităţii de a conduce a autorului faptei".

Față de această dezvoltare menită să unifice practica în materie și să ofere o soluție adaptabilă fiecărui caz în parte, legiuitorul român a optat însă pentru incriminarea indirectă a consumului de substanțe psihoactive, deși limitată la ipoteza specifică a derulării activității de conducere a unui vehicul, opțiune ce formează obiectul unei noi propuneri legislative pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, respectiv Legea nr. 30/2025, care a fost adoptată de Senatul României și transmisă Camerei Deputaților spre dezbatere, în calitate de for decizional.

Printre alte modificări și completări aduse Codului penal, de natură să determine încetarea efectelor Deciziei nr. 25/2025, forma actuală a propunerii legislative vizează modificarea art. 336 alin. (2), care, la momentul redactării prezentului articol, sancționează penal „persoana, aflată sub influența unor substanțe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere". Spre deosebire de status quo, ceea ce se propune este sancționarea persoanei „care conduce un vehicul pentru care legea prevedere obligativitatea deținerii permisului de conducere, având în sânge droguri sau alte substanței psihoactive".

Conform Expunerii de Motive, propunerea legislativă urmărește stabilirea „unui element concret în raport de care să se stabilească faptul că un conducător auto se află sub efectul drogurilor sau al altor substanțe cu efecte psihoactive, astfel încât prelevarea probei de sânge să indice în mod clar consumul acestora".

Raportat la evoluția reglementărilor aduse textelor care normează conducerea unui vehicul în situația consumului de substanțe psihoactive de către șofer, apreciem că se urmărește atingerea dezideratului „toleranță zero" prin eliminarea eventualelor piedici sau întârzieri în probațiune, reglementările având aptitudinea teoretică de a conduce la o activitate mai eficientă de sancționare a destinatarilor legii care nu își disciplinează conduita.

Cu toate acestea, apreciem că eficiența represivă a unei propuneri legislative motivate strict de drame umane mediatizate sau de existența unei hotărâri de unificare a practicii judiciare, fără a beneficia de o fundamentare coerentă, urmare a analizării opiniilor exprimate de specialiști în materie, riscă să conducă la activitatea unei legi penale cu potențiale vicii din perspectivă constituțională și, totodată, profund inechitabile, după cum ne-am propus să analizăm în cele ce urmează. Aceste aspecte vor fi urmate, la final, de expunerea manierei de aplicare a legii penale mai favorabile în situația în care Legea nr. 30/2025 va fi promulgată și publicată în M.Of., producând astfel efecte.

2. ANALIZA POTENȚIALELOR ASPECTE DE NECONSTITUȚIONALITATE ALE LEGII NR. 30/2025

În calitatea sa de organ reprezentativ suprem al poporului român și unică autoritate legiuitoare a țării, după cum prevede art. 61 alin. (1) din Constituția României, Parlamentul se bucură, în procesul său de legiferare, inclusiv cu privire la politica penală a statului, de o anumită marjă de apreciere. Această marjă de apreciere este strâns legată de necesitatea și oportunitatea promovării unei anumite propuneri legislative, separată însă de obligativitatea ca respectiva propunere să respecte principiile și exigențele constituționale.

Această distincție între legalitatea și oportunitatea adoptării unei anumite politici penale generează situații în care fie o propunere legislativă care respectă prevederile Constituției să nu fie în același timp necesară și oportună, fie o propunere legislativă necesară și oportună să nu treacă de filtrul controlului de constituționalitate.

În aceste coordonate, libertatea Parlamentului în a aprecia asupra necesității și oportunității unei politici penale a fost analizată în jurisprudența Curții Constituționale a României, care a reținut că: „deşi, în principiu, Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Astfel, Curtea constată că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale" (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, par. 66).

Așadar, chiar dacă s-ar putea susține că Legea nr. 30/2025, în forma aflată în dezbaterea forului decizional al Parlamentului, ar fi necesară și oportună într-un anumit context social, precum și legitimată de eficiența cu care ar putea fi atins scopul urmărit de legiuitor (descurajarea conducerii sub efectul unor droguri sau substanțe cu efecte psihoactive pe fondul creșterii fenomentului consumului de droguri, lipsa obligativității de a dispune proba cu expertiza medico-legală facilitând celeritatea procedurii de urmărire penală și de judecată în vederea tragerii la răspundere penală a autorilor), apreciem că aceasta poate fi cenzurată de instanța constituțională în condițiile încălcării unor principii și exigențe constituționale.

Dintre acestea, vom analiza în cele ce urmează aspecte privitoare la nerespectarea principiului constituțional al incriminării ca măsură luată „ultima ratio", precum și la nerespectarea principiilor legalității incriminării și egalității de tratament, fără a pretinde însă că ar fi singurele încălcări identificabile, cu atât mai mult cu cât, la momentul redactării prezentului articol, propunerea legislativă nu se bucură de o formă finală trimisă spre promulgare.

2.1. NERESPECTAREA PRINCIPIULUI „ULTIMA RATIO"

Prin comparație cu alte principii de rang constituțional, principiul ultima ratio a fost conturat în jurisprudența C.C.R. de dată relativ recentă, ca reacție la absolutizarea marjei de apreciere a legiuitorului în materie penală, respectiv pentru a stabili un echilibru între acțiunile de legiferare ale statului și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor chemați să respecte respectiva opțiune legislativă.

În doctrină, s-a subliniat că principiul ultima ratio a cunoscut o evoluție în trepte ce a conturat o doctrină a limitelor constituționale ale marjei de apreciere a legiuitorului în configurarea politicii penale și a dreptului penal substanțial, constituind, în esență, o importantă limitare a puterii statului de a pedepsi.

Principiul analizat a fost dezvoltat pentru prima dată în cuprinsul deciziei C.C.R. ante-menționate, respectiv Decizia nr. 405/2016, Curtea reținând că: „în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul "ultima ratio". Referitor la principiul ultima ratio în materie penală, Curtea observă că acesta provine din limba latină, sintagma "ultima" provine din latinul "ultimus" însemnând "ultimul", iar "ratio" în limba latină are semnificaţia de "procedeu", "metodă", "plan". Astfel, ultima ratio are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Curtea apreciază că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat" (par. 68).

Totodată, în cuprinsul par. 69 al aceleiași decizii, C.C.R. a apreciat că „în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual". Curtea a mai reţinut că „din perspectiva principiului "ultima ratio" în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală".

În opinia noastră, față de reperele jurisprudențiale oferite, noua propunere legislativă pare să sancționeze penal o conduită care nu prezintă, raportat la scopul apărării valorii sociale identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, gradul de intensitate, respectiv de gravitate necesar pentru atragerea celei mai severe forme de răspundere.

În concret, art. 336 Cod penal, care se dorește a fi modificat, se regăsește în Titlul VII (Infracțiuni contra siguranței publice), Capitolul II (Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice), valoarea socială protejată de norma de incriminare, astfel cum a fost identificată de legiuitor, fiind reprezentată de siguranța participanților la traficul rutier.

Or, siguranța participanților la traficul rutier nu este lezată prin simpla prezență în sângele conducătorului unui vehicul a substanțelor psihoactive, „în situația în care substanțele psihoactive identificate nu mai sunt apte să producă vreun efect asupra comportamentului conducătorului auto" (Decizia Î.C.C.J. nr. 25/2025, par. 156), astfel că sancționarea acestei conduite mai degrabă încalcă exigențele principiului ultima ratio, nefiind proporțională cu scopul apărării valorii sociale ocrotite de norma de incriminare.

Apreciem că, prin decizia sa de unificare a practicii judiciare în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție a interpretat norma vizată de modificarea legislativă tocmai în acord cu preceptele constituționale potrivit cărora incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, chiar Curtea Constituțională a României reținând că „sarcina aplicării principiului „ultima ratio" revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea" (Decizia nr. 405/2016, par. 80).

Aplicarea principiului constituțional ultima ratio reiese astfel cu claritate din par. 157 al Deciziei nr. 25/2025, în cuprinsul căruia s-a reținut că: „Interpretarea că şi în aceste cazuri sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii analizate ar însemna că ceea ce determină reţinerea faptei este consumul anterior de substanţe psihoactive (care, de altfel nici nu este incriminat, art. 4 din Legea nr. 143/2000 sancţionând exclusiv deţinerea în vederea consumului), şi nu lezarea valorii sociale protejate prin art. 336 alin. (2) din Codul penal. Pe de altă parte, a susţine că starea de pericol pentru siguranţa traficului rutier subzistă până la eliminarea completă a substanţei psihoactive şi a metaboliţilor acesteia din organism, cu motivarea că simpla prezenţă a acesteia este susceptibilă a afecta funcţiile cognitive, în condiţiile în care cercetările de specialitate demonstrează contrariul, ar însemna înlăturarea de către organul judiciar a unor concluzii ştiinţifice medico-legale unanim acceptate la nivel internaţional, în lipsa oricăror argumente care să le infirme sau măcar să pună la îndoială exactitatea lor".

Admițând că legiuitorul poate determina, utilizând marja sa de apreciere, încetarea efectelor unei decizii pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept, prin modificarea dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată, aspect care reiese din dispozițiile art. 4771 Cod procedură penală, apreciem totuși că o atare modificare nu ar putea opera în măsura în care ar contraveni chiar principiului de rang constituțional aplicat în vederea dezlegării problemei de drept. În caz contrar, o atare manieră de legiferare ar fi menită strict să ocolească efectele obligatorii ale dezlegării unei chestiuni de drept, prin incriminarea unei conduite cu încălcarea dispozițiilor constituționale.

Opinia potrivit căreia propunerea legislativă încalcă principiul analizat în cuprinsul prezentei secțiuni a fost exprimată și în punctul de vedere al Consiliul Superior al Magistraturii, care a susținut că: „extinderea domeniului de activitate a normei de incriminare, respectiv și la acele situații în care simpla prezență a substanței psihoactive, metabolizată sau nu, în corpul subiectului activ, ar fi suficientă pentru reținerea infracțiunii, contravine principiului potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Acest principiu subliniază faptul că incriminarea unui comportament trebuie să fie justificată de o necesitate reală și gravă de a proteja anumite valori fundamentale ale societății (cum ar fi viața, integritatea fizică, siguranța publică, ordinea de drept) și că intervenția penală nu trebuie să fie disproporțională sau excesivă în raport cu gravitatea faptei. Practic, legea penală trebuie să fie un instrument extrem, utilizat doar când alte măsuri juridice sunt insuficiente pentru a menține ordinea și a preveni pericolele sociale".

Cu privire la scopul urmărit de legiuitor, respectiv apărarea valorii sociale ocrotite de norma de incriminare, C.S.M. a susținut că „pentru a putea fi adusă atingere obiectului juridic al acestor infracțiuni o anumită influență trebuie să existe, iar nu să fie exclusă cu desăvârșire. A considera altfel, ar însemna ca reglementarea ca infracțiune a unei fapte care nu aduce nicio atingere obiectului său juridic să aibă alte rațiuni decât cele de a apăra această valoare socială".

În considerarea tuturor acestor aspecte, apreciem că o soluție pentru respectarea acestui principiu ar fi fost reprezentată de sancționarea contravențională, iar nu penală a persoanelor care conduc vehicule având în sânge substanțe psihoactive, fără ca aceste substanțe să aibă aptitudinea de a determina afectarea capacității de a conduce a autorului faptei, similar conducătorilor de vehicule depistanți cu alcoolemie care nu depășește pragul de incriminare de 0,80 g/l alcool pur în sânge prevăzut de art. 336 alin. (1) Cod penal.

Desigur, sancționarea contravențională ar reprezinta doar un compromis necesar în contextul actual, în condițiile în care legiuitorul român nu pare că se grăbește să instituie praguri valorice similare celor utilizate pentru alcoolemie, care să permită stabilirea unor elemente concrete obiective în raport de care să se concluzioneze în sensul afectării capacității de a conduce, deși această abordare s-a cristalizat deja în practica internațională, printre care și la nivelul unor țări membre ale Uniunii Europene (Belgia, Cehia, Danemarca, Franța, Luxemburg, Olanda, Germania).

2.2. NERESPECTAREA PRINCIPIULUI LEGALITĂȚII INCRIMINĂRII

Sintagma „având în sânge droguri sau alte substanțe psihoactive" ar putea fi considerată neconstituțională inclusiv din perspectiva atingerii aduse prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 referitor la legalitatea incriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentală.

Curtea Constituțională a României s-a pronunțat prin Decizia nr. 732/2014 în sensul admiterii unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 336 alin. (1) Cod penal, cu referire la sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice", decizie în cuprinsul căreia a analizat încălcarea prevederilor ante-menționate, reprezentând astfel un reper jurisprudențial cu atât mai relevant cu cât privește, în esență, aceeași incriminare (conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe) care tinde la apărarea aceleiași valori sociale (siguranța participanților la traficul rutier).

În acest sens, s-a reținut că „principiul respectării legilor și cel al legalității incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale" (Decizia nr. 732/2014, par. 24). Altfel, norma de incriminare nu se bucură de previzibilitate, destinatarii acesteia neavând o reprezentare clară a consecințelor ce ar putea decurge din nerespectarea normei, pentru a putea să își adapteze conduita corespunzător.

Instanța de contencios constituțional, redând jurisprudența sa în materie, a subliniat că „una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative și că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat. [...] formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat" (Decizia nr. 732/2014, par. 29).

Totodată, jurisdicția constituțională a evocat în cuprinsul hotărârii sale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la principiul legalității incriminării și pedepsei, care a statuat că: „garanţiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă o componentă esenţială a supremaţiei legii şi ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie a drepturilor omului, după cum atestă faptul că art. 15 din Convenţie nu permite nicio derogare de la aceste garanţii în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Aşa cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi a condamnărilor penale arbitrare. Noţiunea de "drept" utilizată în art. 7 paragraful 1, ce corespunde celei de "lege" din cuprinsul altor articole din Convenţie, înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară şi presupune cerinţe calitative, îndeosebi cele cu privire la accesibilitate şi previzibilitate. Aceste cerinţe calitative trebuie întrunite atât în ceea ce priveşte definiţia unei infracţiuni, cât şi cu privire la pedeapsa aplicabilă. Curtea de la Strasbourg consideră că este îndeplinită cerinţa ca legea să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării date acesteia de către instanţe şi, dacă este cazul, în urma obţinerii unei asistenţe juridice adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa aplicabilă" (Decizia nr. 732/2014, par. 30).

Suplimentar, conturarea principiului legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost reluată, de dată mai recentă, în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale a României nr. 138/2017 privitoare, de data aceasta, chiar la dispozițiile art. 336 alin. (2) din Codul penal, în paragraful 24 al deciziei menționându-se că C.E.D.O. „a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale [...] – pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni –, instituie și cerința potrivit căreia legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora".

În considerarea acestor linii directoare în analiza respectării sau nerespectării de către o normă de incriminare a principiului legalității incriminării, apreciem că forma propusă de modificare a art. 336 alin. (2) Cod penal ar contraveni prevederilor constituționale evocate.

Sub un prim aspect, apreciem că incriminarea unei conduite în baza unui criteriu strict de natură biologică ar pune destinatarii normei într-o imposibilitate obiectivă de a cunoaște momentul exact în timp când conduita acestora nu ar mai reprezenta infracțiunea normată.

Lipsa de previzibilitate a incidenței normei de incriminare ar deriva tocmai din faptul că, ulterior situației premisă a pătrunderii în corpul uman a unei substanțe psihoactive (indiferent de cantitate sau concentrație), justițiabilul nu va ști, în concret, când respectiva substanță psihoactivă (substanța nemetabolizată și metaboliții ei activi) nu se va mai regăsi în sânge, cu consecința aparentă a instituirii unei interdicții pe perioadă nedefinită, nedeterminată în ceea ce privește exercitarea unui drept dobândit în condițiile legii, respectiv dreptul de a conduce un vehicul.

Singurul remediu rămas la dispoziția destinatarului normei pentru a putea cunoaște o stare de fapt (existența în sânge a substanței psihoactive) care poate atrage răspunderea sa penală ar fi efectuarea de analize de sânge la perioade de timp variabile, din care să rezulte absența în sânge a substanței psihoactive, fără însă a exista garanția că asemenea analize nu ar oferi valori distincte de cele rezultate în urma analizei de laborator efectuate în instituțiile de medicină legală, în laboratoare certificate.

Apreciem așadar că prezența în sânge a substanțelor psihoactive poate fi constatată exclusiv prin recoltarea probelor biologice de către o persoană cu pregătire medicală de specialitate, într-o instituție medicală certificată, prin mijloace tehnice specifice, iar nicidecum de către destinatarii normei prin simpla luare la cunoștință numai din textul normei juridice a actelor ce le pot angaja răspunderea penală, ori prin obținerea unei asistențe juridice adecvate, fiind evident că aceasă asistență nu poate fi acordată pe aspecte de ordin biologic, medical.

Ca urmare a acestor aspecte, subliniem că forma actuală propusă de legiuitor nu ar îndeplini cerințele de previzibilitate dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale a României și a Curții Europene a Drepturilor Omului, încălcând pe cale de consecință principiul respectării legilor și pe cel al legalității incriminării.

Sub un al doilea aspect, prin această manieră de reglementare a condiției atașate elementului material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) Cod penal, derivat tot din lipsa de previzibilitate a normei ca urmare a imposibilității destinatarului de a prevedea rezultatul faptei sale, se pune în discuție inclusiv forma de vinovăție necesar a fi reținută pentru ca fapta să fie considerată infracțiune.

În concret, în măsura în care conducătorul unui vehicul nu va putea cunoaște dacă, la momentul conducerii, substanța psihoactivă se mai află în sânge, fapta sa nu ar mai fi săvârșită cu intenție, directă sau indirectă, fiind posibilă punerea în discuție fie a formei de vinovăție constând în culpa autorului faptei, fie chiar lipsa totală de vinovăție, în oricare dintre cele două situații înlăturându-se caracterul penal al faptei, prin raportare la art. 16 alin. (6) Cod procedură penală.

O concluzie similară poate opera și în cazul cauzei de nepedepsire prevăzute în propunerea legislativă, pentru acele situații în care „prezența în sânge a substanțelor psihoactive a fost determinată de administrarea anterioară a unor medicamente utilizate în baza unei prescripții medicale, eliberate în condițiile legii, cu respectarea dozei terapeutice și a celorlalte indicații și recomandări privind administrarea acestora".

În aceste situații, chiar ipoteza constând în respectarea dozei terapeutice, a indicațiilor și recomandărilor privind administrarea unor medicamente care conțin substanțe psihoactive, utilizate în baza unei prescripții medicale, îl pune pe justițiabil în imposibilitatea de a prevedea că, respectând sfatul medical, substanța psihoactivă încă se găsește în sânge la un anumit moment de referință în care acesta alege să conducă un vehicul. Pe cale de consecință, justițiabilul pare a fi considerat infractor prin simpla respectare a dozei terapeutice și a celorlalte indicații și recomandări, conduită care însă ar înlătura, în opinia noastră, chiar intenția ca formă de vinovăție prevăzută de legea penală.

Subliniem în acest context că legea penală operează cu diferite sintagme specifice din care rezultă tratamentul penal aplicat unei conduite anume prevăzute, existând distincții la nivelul efectelor pe care le produce utilizarea sintagmelor „nu se pedepsește" și „nu constituie infracțiune". Vom analiza infra un aspect de neconstituționalitate (nerespectarea principiului egalității de tratament) identificat ca urmare a instituirii unei cauze de nepedepsire în detrimentul instituirii unei cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei, în ceea ce privește persoanele în sângele cărora s-ar găsi substanțe psihoactive ca urmare a administrării unor medicamente utilizate în baza unei prescripții medicale.

Sub un al treilea aspect, propunerea legislativă analizată contrazice în mod flagrant statuarea C.E.D.O., redată supra, în sensul că art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale interzice, în mod special, extinderea conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni.

Dacă, anterior dezlegării chestiunii de drept prin Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2025, practica judiciară a cunoscut situații în care simpla prezență a substanețelor psihoactive în probele biologice prelevate de la autorul faptei ar fi fost suficientă pentru reținerea infracțiunii în sarcina acestuia, ulterior pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute în cuprinsul art. 336 alin. (2) Cod penal a fost reconfigurat în mod definitiv, în sensul reținerii infracțiunii numai în ipoteza faptei conducătorului auto în organismul căruia sunt prezente substanțe psihoactive care să aibă aptitudinea de a influența capacitatea de a conduce a acestuia.

Așadar, în prezent, simpla prezență a substanțelor psihoactive în sângele conducătorului unui vehicul nu constituie infracțiune, fiind opțiunea preferabilă în condițiile în care nu consumul de droguri este cel vizat prin incriminarea acestei fapte. Însă, tocmai în aceste împrejurări, propunerea legislativă își propune să extindă conținutul infracțiunii de conducere sub influența substanțelor psihoactive asupra unei fapte care, actualmente, nu constituie infracțiune – conducerea unui vehicul având în sânge droguri sau alte substanțe psihoactive.

Sub un ultim aspect, apreciem posibilă, deși cu unele rezerve, incidența unor carențe constituționale și din perspectiva momentului săvârșirii infracțiunii, pe modelul sancționării sintagmei „la momentul prelevării mostrelor biologice", argumentele Curții Constituționale a României dezvoltate în cuprinsul Deciziei nr. 732/2014 având aptitudinea de a fi aplicabile mutatis mutandis și în cazul noii incriminări propuse de autoritatea legiuitoare.

În acest sens, este relevantă distincția dintre momentul săvârșirii faptei incriminate, echivalent momentului opririi în trafic – când „încetează starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite de dispozițiile art. 336 Cod penal" (Decizia nr. 732/2014, par. 26) – și momentul constatării prezenței în sânge a substanțelor psihoactive, echivalent momentului prelevării mostrelor biologice de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, într-o instituție medicală, în condițiile stabilite de legile speciale, conform art. 190 alin. (8) Cod procedură penală.

Dacă reglementarea actuală impune ca autorul să conducă un vehicul sub influența substanțelor psihoactive, permițând o evaluare retroactivă a aptitudinii acestor substanțe, identificate cu ocazia recoltării probelor biologice, de a fi afectat capacitatea de a conduce a șoferului, nu aceeași concluzie poate fi exprimată și în ipoteza prevăzută de Legea nr. 30/2025.

Din expunerea de motive a propunerii legislative rezultă că legiuitorul urmărește „stabilirea unui element concret în raport de care să se stabilească faptul că un conducător auto se află sub efectul drogurilor sau al altor substanței cu efecte psihoactive, astfel încât prelevarea probei de sânge să indice în mod clar consumul acestora".

Dezideratul urmărit de legiuitor a fost de a depăși inconvenientele generate de necesitatea efectuării unor expertize medico-legale din care să rezulte aptitudinea unei anumite substanțe psihoactive de a fi afectat capacitatea de a conduce, în funcție de criterii științifice (cantitate, concentrație, cale de eliminare în care se regăsește substanța la momentul prelevării, etc.).

Cu toate acestea, în încercarea de a-l atinge, legiuitorul acordă relevanță penală prezenței în sânge a substanțelor psihoactive prin raportare la un moment situat în timp ulterior săvârșirii faptei, respectiv momentul prelevării mostrelor biologice, de vreme ce la momentul opririi în trafic (momentul săvârșirii faptei), conducătorul vehiculului este testat doar cu un aparat DrugTest, dispozitiv care utilizează probele de salivă, iar nu cele de sânge.

În esență, prezența în sânge a substanțelor psihoactive se determină, asemănător îmbibației alcoolice, „prin analiza toxicologică a mostrelor biologice recoltate la un moment de timp mai mult sau mai puțin îndepărtat de momentul săvârșirii infracțiunii, care este cel al depistării în trafic a conducătorului vehiculului", plasând astfel „consumarea infracțiunii la un moment ulterior săvârșirii ei, în condițiile în care de esența infracțiunilor de pericol este faptul că acestea se consumă la momentul săvârșirii lor" (Decizia nr. 732/2014, par. 26).

În aceste coordonate, „încadrarea în sfera ilicitului penal în funcție de momentul prelevării mostrelor biologice [...] constituie un criteriu aleatoriu și exterior conduitei făptuitorului în vederea tragerii la răspundere penală, în contradicție cu normele constituționale și convenționale mai sus arătate" (Decizia nr. 732/2014, par. 26), astfel că „nu permite destinatarilor normei penale să prevadă consecințele nerespectării acesteia" (Decizia nr. 732/2014, par. 27).

Pentru toate aceste aspecte prezentate pe scurt, subliniem că noua reglementare ar prezenta o serie de încălcări ale principiului legalității incriminării, fiind necesară o regândire în paradigmă constituțională și convențională a modificării propuse.

2.3. NERESPECTAREA PRINCIPIULUI EGALITĂȚII DE TRATAMENT

Argumentul referitor la nerespectarea principiului egalității de tratament, astfel cum acesta reiese din dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României, vizează reglementarea cauzei de nepedepsire care se dorește a fi introdusă conform Art. I, pct. 8 al Legii nr. 30/2025, incidentă în ipoteza faptei săvârșite de conducătorul de vehicule având în sânge substanțe psihoactive ca urmare a administrării anterioare a unor medicamente utilizate în baza unei prescripții medicale, eliberate în condițiile legii, cu respectarea dozei terapeutice și a celorlalte indicații și recomandări privind administrarea acestora.

Preliminar, distingem între cele trei instituții fundamentale ale dreptului penal, respectiv infracțiunea, răspunderea penală și pedeapsa. Conform literaturii de specialitate, cauzele de nepedepsire constituie acele împrejurări care înlătură doar aplicarea unei pedepse în cazul săvârșirii unei infracțiuni, nu și însăși caracterul penal al faptei cercetate sau pentru care s-a dispus trimiterea în judecată. Astfel, în anumite situații strict determinate, legiuitorul impune ca, indiferent de situația că fapta comisă reprezintă o infracțiune și făptuitorul răspunde penal, acestuia din urmă să nu i se poată aplica o sancțiune de către magistratul care soluționează acțiunea penală, în baza anumitor rațiuni de politică penală.

Așadar, prin instituirea cauzei de nepedepsire ca urmare a administrării unor medicamente, legiuitorul nu înlătură caracterul penal al faptei săvârșite de persoana aflată sub tratament, aceasta fiind în continuare considerată infractor și răspunzătoare penal pentru activitatea de conducere a unui vehicul, chiar dacă respectă doza terapeutică, indicațiile și recomandările privind administrarea medicamentelor utilizate în baza unei prescripții medicale, eliberate în condițiile legii.

Or, sub aspectul instituțiilor infracțiunii și răspunderii penale, opinăm în sensul existenței unei diferențe nejustificate de tratament între persoanele care nu se află sub tratament medical (considerate deci sănătoase) și persoanele care se află sub tratament medical, dar care respectă întocmai doza terapeutică, indicațiile și recomandările medicului privind administrarea acestuia (considerate în proces de însănătoșire).

Principiul egalității în drepturi presupune egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Acest principiu impune statului asigurarea unui cadru legal menit să permită aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor fizice aflate în situații juridice similare, astfel încât acestea să fie egale în drepturi, fără privilegii și fără discriminări (Decizia C.C.R. nr. 368 din 5 iulie 2022, par. 8).

În același sens, este și jurisprudența Curții Constituționale a României, prin care s-a statuat în mod constant că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. De asemenea, prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (Decizia C.C.R. nr. 368 din 5 iulie 2022, par. 9).

Considerarea unor persoane aflate în proces de însănătoșire ca fiind infractori cărora li se atrage răspunderea penală depășește, în opinia noastră, limitele unei motivări obiective și rezonabile de aplicare a unui tratament diferențiat față de persoane aflate într-o situație comparabilă, respectiv cea de persoane a căror stare de sănătate nu impune administrarea de medicamente.

În esență, tratamentul medicamentos care ar conține substanțe psihoactive este administrat tocmai în vederea redobândirii treptate a stării considerate normale, respectiv de persoană sănătoasă, care nu prezintă în sânge astfel de substanțe. Mai mult, în considerarea prescripției medicale care face trimiteri și la efectele administrării medicamentelor asupra capacității de a conduce, precum și în condițiile existenței indicațiilor și recomandărilor medicale primite în sensul conducerii sau nu de vehicule, apreciem că ipoteza aplicării cauzei de nepedepsire (respectarea dozei terapeutice, indicațiilor și recomandărilor) înlătură ab initio caracterul infracțional al faptei săvârșite.

Suplimentar, apreciem că tocmai legiuitorul, prin maniera de reglementare a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în cuprinsul art. 297 alin. (2) Cod penal, permite sancționarea îngrădirii exercitării unui drept al unei persoane (în cazul analizat, dreptul dobândit legal de a conduce un vehicul) ori creării unei situații de inferioritate pentru persoanele aflate sub tratament medicamentos, administrat potrivit legii.

În considerarea acestor aspecte, suntem de părere că soluția instituirii cauzei de nepedepsire este discriminatorie, existând o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite, fiind necesară înlocuirea sintagmei „nu se pedepsește" cu sintagma „nu constituie infracțiune" pentru asigurarea standardelor constituționale în materia egalității de tratament, prin înlăturarea chiar a caracterului penal al faptei săvârșite de persoanele care își administrează, legal, anumite medicamente. În caz contrar, pare că legiuitorul urmărește să eticheteze drept infractor o persoană vinovată doar de faptul că și-a dorit să se însănătoșească.

4. LEGEA PENALĂ MAI FAVORABILĂ

În eventualitatea în care nu se va promova cu succes o obiecție de neconstituționalitate înainte de promulgarea Legii nr. 30/2025, la sesizarea titularilor prevăzuți în art 146 lit. a) din Constituție, apreciem util demersul de identificare a legii penale mai favorabile în condițiile art. 5 Cod penal, respectiv pentru ipoteza faptelor săvârșite anterior intrării în vigoare a noilor dispoziții penale, care nu au fost definitiv judecate până la acest moment.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a analizat, în cuprinsul Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, principiul legii penale mai favorabile, reținând că „în raport cu aspectele care rezultă din jurisprudența CtEDO, principiul legalității incriminării și a pedepselor are un domeniu de aplicare mai restrâns decât principiul aplicării legii penale mai favorabile, primul fiind aplicabil normelor care reglementează infracțiunile și pedepsele ce pot fi aplicate pentru comiterea acestora, în timp ce al doilea este aplicabil tuturor dispozițiilor cu caracter penal cuprinse în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege".

În continuare, instanța supremă a subliniat că „regula legii penale mai favorabile este recunoscută în jurisprudența CtEDO ca fiind una dintre garanțiile care însoțesc interdicția retroactivității legii penale mai severe".

Anterior punerii în discuție a situațiilor tranzitorii, față de principiul activității legii penale, odată intrată în vigoare, Legea nr. 30/2025 nu își va produce efectele decât în raport de faptele săvârșite ulterior intrării sale în vigoare, iar nu și față de cauzele definitiv judecate anterior acestui moment.

Cu privire la evoluția în timp a reglementării art. 336 alin. (2) Cod penal, apreciem relevante trei intervale în care fapta conducătorului auto cunoaște o anumită interpretare de natură să-i atribuie sau nu un eventual caracter penal.

În primul rând, intervalul de timp cuprins între intrarea în vigoare a Noului Cod penal și publicarea Deciziei nr. 25/2025, în care instanțele judecătorești au aplicat diferit, în funcție de interpretări distincte, norma de incriminare, astfel cum am evocat anterior, respectiv dând relevanță penală fie simplei prezențe a substanțelor psihoactive în probele biologice prelevate de la conducătorul vehiculului, fie aptitudinii substanțelor psihoactive prezente în organismului conducătorului vehiculului de a influența capacitatea acestuia de a conduce.

În al doilea rând, intervalul de timp cuprins între momentul publicării Deciziei nr. 25/2025 și momentul viitor al intrării în vigoare a Legii nr. 30/2025, în care norma de incriminare presupune tragerea la răspundere penală numai în situația conducătorului unui vehicul în ale cărui probe biologice este prezentă substanța psihoactivă, dacă aceasta are aptitudinea de a putea determina afectarea capacității de a conduce a autorului faptei.

În al treilea rând, intervalul de timp ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 30/2025, în care fapta conducătorului unui vehicul va avea caracter penal prin simpla prezență în sânge a drogurilor sau altor substanțe psihoactive, indiferent de aptitudinea acestora de a putea determina afectarea capacității de a conduce a autorului.

În interesul însă al demersului realizat, considerăm că, din perspectiva succesunii de legi penale, comparația ar trebui plasată în două intervale temporale delimitate de intrarea în vigoare a Legii nr. 30/2025. Pe de o parte, intervalul de timp cuprins între publicarea Deciziei nr. 25/2025 și intrarea în vigoare a Legii nr. 30/2025, în care norma prevăzută de art. 336 alin. (2) Cod penal se aplică în interpretarea dată prin Decizia nr. 25/2025. Pe de altă parte, intervalul de timp succesiv intrării în vigoare a Legii nr. 30/2025, în care norma prevăzută de art. 336 alin. (2) Cod penal cunoaște o reconfigurare expresă a condiției esențiale atașate elementului material al laturii obiective a infracțiunii.

Prin raportare la aceste aspecte, demersul de a determina legea penală mai favorabilă în aplicarea art 5 Cod penal presupune identificarea unor criterii, aspect care a fost evocat în doctrina de specialitate în sensul că elementele din legile succesive trebuie aplicate in concreto ca având aptitudinea de a califica o normă ca fiind mai favorabilă, determinarea caracterului „mai favorabil" având în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atentuante sau agravante, normele privitoare la participație, tentativă, recidivă etc., aceste criterii privind atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.

Considerând că este mai favorabilă pentru justițiabil situația în care fapta sa „nu constituie infracțiune", decât cea în care fapta sa „nu se pedepsește", apreciem că analiza caracterului mai favorabil trebuie să urmărească, în principal, condițiile de incriminare.

În acest sens, prin compararea dispozițiilor art. 336 alin. (2) Cod penal, în vigoare, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 25/2025, cu dispozițiile aceluiași art. 336 alin. (2) Cod penal, modificate conform proiectului Legii nr. 30/2025, apreciem că faptele săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 30/2025, care nu au fost judecate definitiv până la acel moment, vor fi judecate sub imperiul dispozițiior art. 336 alin. (2) Cod penal, în vigoare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25/2025.

Opinăm așadar că, din perspectiva condițiilor de incriminare, forma actuală a art. 336 alin. (2) Cod penal, care prevede sancționarea conducătorului unui vehicul aflat „sub influența unor substanțe psihoactive" este mai favorabilă decât forma propusă prin Legea nr. 30/2025, care prevede sancționarea conducătorului unui vehicul „având în sânge droguri sau alte substanțe psihoactive", având în vedere că forma actuală nu presupune reținerea infracțiunii prin simpla prezență a substanței psihoactive în sânge (sau în alte probe biologice), fiind necesară suplimentar probarea aptitudinii acesteia de a putea determina afectarea capacității de a conduce a autorului faptei.

5. CONCLUZIE

Fără a pretinde că am realizat o analiză exhaustivă din perspectiva constituționalității modificărilor propuse prin Legea nr. 30/2025 în ceea ce privește art. 336 Cod penal, apreciem necesară luarea în considerare de către legiuitor a avizelor primite în procesul său de legiferare, mai cu seamă cel al Consiliului Economic și Social, precum și cel al Consiliului Superior al Magistraturii, avize care au acordat o prioritate sporită datelor cu caracter științific obținute de la Institutul Național de Medicină Legală, rezultate în urma studiilor de specialitate privind farmacocinetica substanțelor psihoactive, astfel cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 25/2025 (par. 153-159).

Opiniile exprimate pun în evidență inechitatea incriminării indirecte a consumului de substanțe psihoactive, mai ales în acele situații în care utilizarea acestora este corespunzătoare legii, precum și în acele situații în care prezența reziduală, inactivă sau irelevantă a acestora în organismul conducătorului unui vehicul lipsește fapta de pericolul pentru siguranța participanților la traficul rutier, nefiind astfel lezată valoarea socială care se dorește a fi protejată prin norma de incriminare.

Ca urmare a modificării legislative, oricât de eficientă ar fi aceasta din punctul de vedere al tragerii la răspundere penală a autorilor faptei, fără mari dificultăți probatorii, se pune în discuție echilibrul dintre reacția represivă și drepturile fundamentale individuale ale justițiabilului, cu atât mai mult cu cât se propune etichetarea drept infracțională și a conduitei persoanelor aflate sub tratament medicamentos, în baza unei prescripții medicale eliberate legal, chiar dacă acestea respectă doza terapeutică, indicațiile și a recomanările medicului curant, cu riscul renunțării la tratament pentru evitarea demarării procedurilor judiciare penale.

În loc de concluzie, toleranță zero, drepturi zero...

Considerații critice privind introducerea părții responsabile civilmente în procesul penal

Instituția introducerii părții responsabile civilmente în procesul penal, reglementată de art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, a suferit schimbări multiple de la momentul adoptării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală până la modificarea și completarea acesteia prin Legea nr. 201/2023, modificare survenită ca urmare a unei ample intervenții legislative prin care s-a dorit punerea în acord a legislației procesual penale cu deciziile obligatorii ale Curții Constituționale a României.

Cu toate că această instituție a făcut obiectul unor ample analize atât legislative, cât și judiciare, practica organelor de urmărire penală și cea a instanțelor de cameră preliminară ridică în continuare probleme, existând deseori situații în care cererea părții civile de introducere în cauză a părții responsabile civilmente este admisă fără ca organul judiciar să cenzureze neîndeplinirea condițiilor de legalitate prevăzute pentru dobândirea acestei calități procesuale.

În același registru, nu putem să nu remarcăm acele situații în care organul de urmărire penală dispune, prin ordonanță, introducerea părții responsabile civilmente în procesul penal, în lipsa probatoriului care să susțină îndeplinirea condițiilor legale pentru dobândirea acestei calități. Observăm că o atare ordonanță rămâne nesancționată de către instanța camerală, care argumentează, în opinia noastră în mod eronat, că o asemenea analiză a incidenței nulității, prin raportare la lipsa îndeplinirii condițiilor răspunderii civile pentru altul, ar antama fondul cauzei, depășind astfel competența sa.

Pentru a înțelege mai bine problematica supusă analizei, vom trece în revistă, mai întâi, evoluția textului articolului 21 din Codul de procedură penală (A), urmând să ne referim apoi la câteva aspecte particulare privind aplicarea instituției în etapa urmăririi penale (B), precum și la o serie de aspecte privind verificarea de către judecătorul de cameră preliminară a legalității introducerii în procesul penal a părții responsabile civilmente (C).

Evoluția textului art. 21 alin. (1) Cod procedură penală

Inițial, la momentul publicării Legii nr. 135/2010 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 486 din 15 iulie 2010, art. 21 alin. (1) prevedea că introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părții civile sau a inculpatului, în termenului prevăzut la art. 20 alin. (1), adică până la începerea cercetării judecătorești.

Textul a fost ulterior modificat prin Legea nr. 255/2013, stipulându-se că singura parte îndreptățită să formuleze cererea de introducere în procesul penal a părții responsabile civilmente este partea îndreptățită potrivit legii civile.

În doctrină s-a subliniat că această modificare a survenit în vederea corectării unei erori de reglementare, în sensul acordării legitimării procesuale de a exercita acțiunea civilă în procesul penal numai persoanelor care, potrivit dreptului civil, sunt îndreptățite să obțină repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune.

Această legitimare procesuală derivă din definiția părții responsabile civilmente oferită de art. 86 Cod procedură penală, aceasta fiind „persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune".

Textul art. 21 alin. (1) a fost din nou modificat prin Legea nr. 201/2023, în forma sa actuală fiind prevăzut că „introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părții civile, până la rezolvarea cauzei de către procuror".

Modificarea a intervenit în urma declarării ca parțial neconstituțional a textului normativ, prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 257/2017, Curtea constatând că sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)" este neconstituțională. În esență, instanța de contencios constituțional a sancționat soluția legislativă potrivit căreia termenul-limită de introducere în procesul penal a părții responsabile civilmente era reprezentat de „începerea cercetării judecătorești".

În perioada dintre publicarea Deciziei nr. 257/2017, în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 472/22 iunie 2017, și intrarea în vigoare a Legii nr. 201/2023, în practica judiciară s-a conturat opinia conform căreia era admisibilă introducerea părții responsabile civilmente în procesul penal inclusiv în etapa camerei preliminare, opinie întemeiată preponderent pe considerentele C.C.R. exprimate în decizia ante-menționată.

Cu toate că, în prezent, soluția normativă este clară, noul termen-limită stabilit de legiuitor fiind reprezentat de „rezolvarea cauzei de către procuror", interpretarea judiciară a efectelor Deciziei nr. 257/2017 prezintă în continuare interes, mai ales în acele cauze în care instanța camerală dispune introducerea părții responsabile civilmente în această etapă procesuală, ulterior modificării legislative aduse de Legea nr. 201/2023, ca urmare a unei cereri depuse în acest sens de partea civilă anterior acestei modificări, dar încă nesoluționată.

În primul rând, considerăm că, nici anterior modificării aduse de legiuitor în iulie 2023, soluția dezvoltată jurisprudențial nu era la adăpost de critică, din cel puțin două perspective.

Pe de o parte, se poate susține că soluția jurisprudențială nu a avut în vedere limitele competenței Curții Constituționale de soluționare a unei excepții de neconstituționalitate. În concret, sesizarea C.C.R. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) Cod procedură penală a vizat ipoteza neparticipării la procedura de cameră preliminară a persoanei introduse în proces, în calitate de parte responsabilă civilmente, în etapa fondului, înainte de începerea cercetării judecătorești. Autoarea excepției a susținut că persoana vătămată, constituită parte civilă în procesul penal ulterior etapei camerei preliminare, răpește părții responsabile civilmente, printr-un abuz de drept procesual, dreptul de a formula cereri și excepții în fața judecătorului de cameră preliminară.

Într-adevăr, în limitele sesizării formulate, C.C.R. face referire, în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 257/2017 (par. 33), la importanța asigurării unui echilibru, în procedura camerei preliminare, „între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, și anume, dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, și dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare ale părții responsabile civilmente, pe de altă parte".

Cu toate acestea, este important de reținut că instanța constituțională exercită o competență in limine litis, neputând extinde controlul și la alte ipoteze decât cele care au format obiectul sesizării ori la alte etape ale procesului penal, pentru a stabili în ce măsură aceleași raționamente expuse în considerentele sale ar putea fi reținute mutatis mutandis și cu privire la, spre exemplu, etapa urmăririi penale, în vederea asigurării unui echilibru, în această procedură, între drepturile persoanei vătămate/părții civile și cele ale părții responsabile civilmente.

Chiar Curtea a constatat că „persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare părții responsabile civilmente, așa încât există posibilitatea ca aceasta să își exercite dreptul de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv" (par. 29).

Această optică ar fi fost aplicabilă inclusiv în situația în care cererea de introducere în cauză a părții responsabile civilmente era formulată direct în etapa camerei preliminare, cu scopul de a limita/exclude accesul părții responsabile civilmente în etapa urmăririi penale care, de altfel, are o importanță deosebită asupra etapelor ulterioare ale procesului penal, inclusiv prin prisma drepturilor proprii pe care le are în această etapă partea responsabilă civilmente, în special raportat la administrarea probatoriului în cauză.

Așadar, există argumente potrivit cărora acordarea posibilității introducerii părții responsabile civilmente direct în etapa camerei preliminare ar contrazice chiar considerentele expuse de Curtea Constituțională în Decizia nr. 257/2017, fiind ignorate limitele de soluționare a excepției de neconstituționalitate supuse analizei.

Pe de altă parte, interpretarea dezvoltată jurisprudențial, conform căreia partea responsabilă civilmente ar fi putut fi introdusă în cauză inclusiv pe parcursul camerei preliminare, a plecat de la premisa că Decizia C.C.R. nr. 257/2017 este una interpretativă, iar nu o decizie simplă/extremă.

Or, nu numai că dispozitivul Deciziei nr. 257/2017 nu cuprinde sintagma specifică unei decizii prin care se stabilește interpretarea constituțională a normei („în măsura în care", „dacă și în condițiile în care"), dar, prin această decizie, Curtea a constatat expres neconstituționalitatea sintagmei „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)", sancționând unica soluție legislativă privitoare la termenul-limită de introducere în proces a părții responsabile civilmente pe care dispozițiile art. 21 alin. (1) Cod procedură penală o reglementau.

Din analiza considerentelor C.C.R. redate în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 55-56), o astfel de decizie care sancționează o soluție legislativă ce reiese din utilizarea în cuprinsul unui text a unei sintagme nu ar putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative.

În esență, soluția introducerii părții responsabile civilmente în proces inclusiv până la finalizarea etapei camerei preliminare, în ciuda inexistenței unei astfel de reglementări, a fost construită pe cale jurisprudențială, deoarece perioada cuprinsă între Decizia C.C.R. nr. 257/2017 și Legea nr. 201/2023 a fost marcată de pasivitatea legiuitorului, care a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 257/2017.

Prin tăcerea legiuitorului, identificarea unui termen-limită până la care partea responsabilă civilmente ar fi putut fi introdusă în procesul penal a rămas o operațiune realizată de către organul judiciar, deși fondul activ al legislației nu conținea un astfel de termen, art. 21 alin. (1) Cod proc. pen. rămânând incomplet („Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile, ...").

În al doilea rând, observăm că în practica judiciară există situații în care instanța camerală dă curs, ulterior modificării aduse de legiuitor în iulie 2023, cererii părții civile de introducere în cauză a părții responsabile civilmente, depuse la dosar anterior modificării aduse de Legea nr. 201/2023.

Or, în opinia noastră, pentru aplicarea corectă a dispozițiilor art. 21 alin. (1) Cod procedură penală nu este relevant momentul depunerii cererii părții civile, ci momentul soluționării acesteia de către organul judiciar, acesta fiind cel care dispune introducerea părții responsabile civilmente în procesul penal, deci și cel căruia îi incumbă obligația de a lua această măsură în termenul prevăzut de lege.

În esență, chiar dacă partea civilă a înaintat, în procedura de cameră preliminară și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 201/2023, cererea de introducere în cauză a unei persoane în calitate de parte responsabilă civilmente, singura soluție care va putea fi dată cu privire la această cerere, ulterior modificării legislative, va fi una de respingere, deoarece cadrul legislativ actual nu mai permite acordarea acestei calități, la cerere, în etapa camerei preliminare, noul termen-limită fiind reprezentat de „rezolvarea cauzei de către procuror".

Această soluție se întemeiază pe faptul că norma juridică regăsită în cuprinsul art. 21 alin. (1) Cod procedură penală are natura unei norme procesual penal, a cărei aplicare este guvernată de regula activității, astfel cum rezultă și din art. 13 alin. (1) Cod proc. pen., conform căruia „legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare și până la momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii".

Legea nr. 201/2023 nu conține asemenea dispoziții tranzitorii, păstrând astfel caracterul activ din momentul intrării sale în vigoare și până la un eventual moment al ieșirii din vigoare (tempus regit actum). În această logică juridică, efectuarea actelor sau îndeplinirea măsurilor procesuale aflate în strânsă legătură cu aspectele reglementate de această lege trebuie să se desfășoare numai în conformitate cu aceasta.

Având în vedere faptul că, actualmente, partea responsabilă civilmente va putea fi introdusă în procesul penal numai până la rezolvarea cauzei de către procuror, vom aborda câteva aspecte particulare privitoare la aplicarea acestei instituții în etapa urmăririi penale.

Aspecte particulare privind introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente de către organele de urmărire penală

Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente este o instituție de drept procesual penal al cărei regim juridic este guvernat în mod dual, atât de principii de drept (respectiv principiul legalității, prevăzut de art. 2 din Codul de procedură penală), cât și de reguli imperative.

Acestea din urmă sunt consacrate la nivelul dispozițiilor art. 19 și art. 86 din Codul de procedură penală, prin raportare și la dispozițiile art. 1372-1373 din Codul civil, care reglementează cazurile de răspundere pentru fapta altuia.

De cele mai multe ori, identificarea persoanelor care răspund pentru fapta minorului sau a persoanei care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială, în vederea introducerii acestora în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente, nu ridică probleme deosebite. În schimb, ceea ce prezintă dificultăți în practică sunt cazurile de răspundere a comitenților pentru faptele prepușilor, răspundere reglementată de art. 1373 Cod civil.

Coroborând textele legale ante-menționate, pentru ca unei persoane să îi fie acordată, în mod legal, calitatea de parte responsabilă civilmente într-o cauză penală, există mai multe condiții ce trebuie întrunite în mod cumulativ, respectiv: (i) să existe, potrivit legii civile, o obligație legală sau convențională în sarcina persoanei căreia i se acordă această calitate de a repara, în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiunea săvârșită de către prepus, (ii) să existe un raport de prepușenie între autorul faptei ilicite și prejudiciabile (infracțiunea) și persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat persoanei vătămate/părții civile și (iii) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (infracțiunea) să fie săvârșită de către prepus în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate de comitent.

Nerespectarea oricăreia dintre aceste condiții prevăzute imperativ de lege pentru acordarea calității de parte responsabilă civilmente în configurația de răspundere civilă a comitentului pentru fapta prepusului este aptă să atragă incidența sancțiunii nulității actului prin care partea responsabilă civilmente a fost introdusă în procesul penal.

Totodată, din aceste condiții rezultă, în opinia noastră, că introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente nu poate avea loc în etapa efectuării cercetărilor penale in rem, în această etapă neexistând un autor al faptei generatoare de prejudicii (suspect sau inculpat) asupra căruia să se poată aprecia că persoana chemată să răspundă civil a exercitat direcția, supravegherea și controlul.

În concret, cum nu poate exista comitentul în lipsa prepusului, nu poate exista partea responsabilă civilmente în lipsa suspectului sau inculpatului, pentru a se putea analiza existența unei obligații legale sau convenționale de reparare integrală sau parțială a prejudiciului reclamat de partea civilă.

Așadar, chiar dacă persoana vătămată, constituită ca parte civilă, poate solicita organelor de urmărire penală introducerea în procesul penal a persoanelor pe care le apreciază ca fiind răspunzătoare potrivit legii civile pentru repararea integrală sau parțială a prejudiciului suferit, simpla indicare de către partea civilă a acestor persoane nu este de natură să creeze o obligație automată în sarcina organelor judiciare de a da curs cererii de introducere în cauză.

În opinia noastră, organul de urmărire penală este obligat să verifice întrunirea, cel puțin formală, a condițiilor prevăzute de lege pentru a dispune măsura introducerii în proces a unei persoane în calitate de parte responsabilă civilmente, prin raportare la probatoriul administrat în cauză.

Condiția probei din care să rezulte existența unei obligații de reparare a prejudiciului de către persoana sau persoanele indicate de către partea civilă în cerere reprezintă, astfel, o cerință de legalitate pentru a se dispune acordarea calității de parte responsabilă civilmente.

O interpretare contrară transformă organul de urmărire penală într-un simplu intermediar a cărui contribuție ar fi limitată doar la confirmarea alegațiilor părții civile, fără o analiză proprie a motivelor de fapt și de drept care ar putea justifica atribuirea calității procesuale de parte responsabilă civilmente, lăsând loc arbitrariului și exercitării dreptului de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv.

În lipsa cenzurării de către procuror sau de către organul de cercetare penală a cererii părții civile de introducere în cauză a unei persoane fizice sau juridice în calitate de parte responsabilă civilmente, considerăm că remediul procesual aflat la dispoziția acesteia din urmă este formularea unei plângeri împotriva actului prin care i s-a atribuit calitatea procesuală în mod nelegal sau în lipsa probelor, adresată fie procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală care a emis actul [art. 336 alin. (2) Cod proc. pen.], fie procurorului ierarhic superior procurorului care a emis actul [art. 339 alin. (1)-(3) Cod proc. pen.].

În măsura admiterii plângerii părții responsabile civilmente împotriva actului prin care i s-a acordat această calitate, considerăm că efectul acestei soluții trebuie să fie infirmarea actului atacat și scoaterea din cauză a persoanei care a formulat plângerea.

În caz contrar, considerăm că persoana interesată poate să supună analizei judecătorului de cameră preliminară actul prin care i s-a acordat calitatea de parte responsabilă civilmente, instanța camerală având competența de a sancționa acest act, astfel cum vom arăta infra.

Posibilitatea sancționării de către judecătorul de cameră preliminară a actului de urmărire penală prin care partea responsabilă civilmente a fost introdusă în proces

Potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, „obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală".

Pornind de la reglementarea obiectului procedurii camerei preliminare, instanțele au manifestat reticență în a aborda problema calității părții responsabile civilmente, considerând că orice discuție pe marginea îndeplinirii condițiilor de introducere în proces a acesteia și, respectiv, a condițiilor răspunderii civile pentru altul antamează fondul cauzei, fiind aspecte care nu pot face obiectul verificărilor în această etapă a procesului penal.

Cu toate acestea, considerăm că analiza actului de urmărire penală prin care o persoană a fost introdusă în proces în calitate de parte responsabilă civilmente poate fi supusă instanței camerale, atât din perspectiva întrunirii condițiilor de legalitate pentru acordarea acestei calități, cât și a probelor pe care s-a întemeiat decizia organelor de urmărire penală.

Aptitudinea instanței de cameră preliminară de a sancționa astfel de acte este susținută și de o jurisprudență recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Încheierea din data de 03.04.2024 de soluționare definitivă a contestației declarate împotriva Încheierii din data de 07.12.2023 pronunțată de Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București – Secția I penală, în dosarul nr. 6913/2/2023/a1.

Particularizând raționamentele Completului de doi judecători de cameră preliminară de la instanța supremă, apreciem că este nelegală și, în consecință, atrage sancțiunea nulității emiterea actului procesual de introducere în cauză a părții responsabile civilmente în lipsa probelor care să susțină adoptarea acestei măsuri procesuale.

Examenul de legalitate substanțială ce vizează actul procesual de introducere în cauză a părții responsabile civilmente, din perspectiva condițiile impuse de prevederile legale menționate în secțiunea B, este unul intrinsec funcției judiciare de cameră preliminară, înscriindu-se în sfera competenței funcționale a acestei jurisdicții, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, care nu trebuie confundat cu analiza temeiniciei/fondului acuzației penale.

Așadar, pentru a statua în sensul legalității introducerii în cauză a părții responsabile civilmente este necesar ca probele strânse și administrate pe parcursul urmăririi penale să fie apte să releve culpa în producerea rezultatului periculos a persoanei indicate în cererea părții civile.

Este imperativ ca acest standard probatoriu să fie aplicat de jurisdicția de cameră preliminară învestită să efectueze motivat controlul de legalitate al actului procesual de introducere în cauză a părții responsabile civilmente, pentru a evita astfel arbitrariul în adoptarea unei decizii cu efecte semnificative asupra drepturilor fundamentale ale acesteia.

În măsura în care nu există probe din care să reiasă în mod obiectiv o construcție juridică circumscrisă instituției răspunderii civile pentru altul, sub forma răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, actul procesual emis de organele de urmărire penală poate și trebuie să fie cenzurat de către judecătorul de cameră preliminară, cu consecința scoaterii din cauză a părții responsabile civilmente.

Așadar, în opinia noastră, chiar fără antamarea fondului acuzației și fără a se dispune o soluție cu privire la temeinicia acesteia, dacă există o lipsă a unei aparențe rezonabile de fundament probatoriu necesar pentru acordarea calității de parte responsabilă civilmente, se impune constatarea, de către instanța de cameră preliminară, a nelegalității și sancționarea actului procesual al organelor de urmărire penală, fiind de neacceptat ca o persoană să fie menținută într-un proces fără a fi întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune, ab initio, introducerea sa în cauză.

Câteva critici preliminare aduse reglementării măsurii de siguranță a internării medicale din perspectiva respectării dreptului la libertate și la siguranță

Rezumat: Măsura de siguranță a internării medicale este analizată, în cele mai multe dintre cazuri, din perspectiva respectării dreptului la libertate și la siguranță, consacrat în art. 5 parag. 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus, într-o serie de cazuri vizând încălcarea de către România a drepturilor fundamentale ale persoanelor internate în unități de psihiatrie, inclusiv din perspectiva standardului internațional reținut prin Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități, mai multe deficiențe ale reglementării naționale, printre care și articolul 110 din Codul penal, care permite interpretări arbitrare ce pot conduce la o privare nelegală și discriminatorie de libertate a persoanelor care suferă de o boală psihică.

În acest context legislativ, este imperativă revizuirea reglementării sancțiunii constând în internarea medicală pentru a asigura conformitatea normei cu standardele internaționale în materia drepturilor omului, în general, și ale persoanelor cu dizabilități, în special, fiind necesare atât clarificarea noțiunii de „pericol social", cât și stabilirea unei durate maxime a măsurii de siguranță, similar limitelor speciale ale pedepsei aplicabile în cazul săvârșirii de infracțiuni.

Termeni-cheie: internare medicală; obligarea la tratament medical; măsuri de siguranță; dreptul la libertate și la siguranță; C.E.D.O.; pericol social; drepturile persoanelor cu dizabilități.

Considerații introductive

Problematica măsurilor de siguranță cu caracter medical, dintre care cea mai restrictivă este internarea medicală, a făcut obiectul unei serii de decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare, „C.E.D.O." sau „Curtea"), care a trasat linii directoare specifice privitoare la criteriile care trebuie avute în vedere de judecătorul național pentru asigurarea drepturilor prevăzute în Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare, „Convenția").

Cea mai recentă decizie în acest domeniu vine în cauza Lavorgna împotriva Italiei, unde Curtea s-a pronunțat, printre altele, asupra modalității de evaluare a pericolului social prezentat de persoanele care suferă de o tulburare psihică, sens în care considerăm decizia relevantă inclusiv din perspectiva analizării reglementării naționale a măsurii de siguranță constând în internarea medicală, astfel cum aceasta este prevăzută în cuprinsul art. 110 din Codul penal.

Potrivit textului normativ amintit, măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate se poate lua față de făptuitorul care este bolnav psihic și care prezintă pericol pentru societate, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

Din punctul nostru de vedere, măsura de siguranță cu caracter medical, astfel cum se regăsește în legislația penală autohtonă, prezintă o serie de deficiențe din perspectiva respectării jurisprudenței obligatorii a Curții, conducând la o privare de libertate nu numai nelegală, ci și arbitrară a persoanelor care suferă de tulburări mintale.

Această opinie reiese inclusiv din Comunicarea Comisarului pentru Drepturile Omului din cadrul Consiliului Europei, datată 6 martie 2024, privind supravegherea executării hotărârilor C.E.D.O. într-o serie de cazuri vizând încălcarea de către România a drepturilor fundamentale ale persoanelor internate în unități de psihiatrie.

Deși documentul antemenționat face trimitere și analizează inclusiv deficiențele dispozițiilor Legii nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice (în continuare, „Legea nr. 487/2002"), care reglementează, printre altele, măsura internării medicale nevoluntare, prin prezenta lucrare ne vom rezuma strict la situația internării medicale ca sancțiune penală aplicabilă persoanelor care suferă de o boală psihică și care, potrivit art. 107 alin. (2) din Codul penal, au comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.

Rațiunea limitării prezentei expuneri constă, în principal, în faptul că, spre deosebire de condițiile și procedura, chiar deficitare din perspectiva respectării Convenției, expuse în cuprinsul legislației speciale, reglementarea penală este foarte puțin detaliată și dezvoltată, permițând, în opinia noastră, interpretări de natură să genereze abuzuri.

De altfel, domeniul de aplicare a fiecăreia dintre cele două reglementări este diferit, Legea nr. 487/2002 având în vedere ipoteza aplicării măsurii internării medicale nevoluntare față de o persoană care fie nu a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, fie a săvârșit o asemenea faptă, însă în condițiile reținerii unei cauze justificative, devenind astfel inaplicabile dispozițiile codului penal.

Așadar, pentru demersul nostru, considerăm relevante principiile generale amintite de C.E.D.O. în cauzele menționate de Comisarul pentru Drepturile Omului din cadrul Consiliului Europei, reluate și în Raportul special al Avocatului Poporului privind monitorizarea implementării deciziilor C.E.D.O. în cazul internărilor nevoluntare în spitalele de psihiatrie, cauze în care a fost evaluată conformitatea internării medicale cu standardele convenționale consacrate în art. 5 din Convenție.

În esență, în cele ce urmează, ne propunem să expunem maniera în care reglementarea națională a măsurii de siguranță a internării medicale încalcă principiile generale din jurisprudența obligatorie a C.E.D.O. amintită supra, această sancțiune penală având aptitudinea de a fi aplicabilă în mod arbitrar, conducând, cel puțin prin mijloace reglementare, la o potențială lipsire de libertate nelegală.

Analiza principiilor generale de conformitate a privării de libertate pe considerente de sănătate psihică cu art. 5 parag. 1 din Convenție

Preliminar și luând în considerare că măsura de siguranță a internării medicale reprezintă, în esență, o privare de libertate bazată pe considerente de sănătate psihică, Curtea examinează legalitatea luării și menținerii acesteia din perspectiva art. 5 parag. 1 lit. e) din Convenție, potrivit căruia „nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: [...] e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond".

Potrivit Curții, art. 5 parag. 1 impune în sarcina statelor o obligație pozitivă de a proteja libertatea persoanelor aflate sub jurisdicția lor, expresia „potrivit căilor legale" vizând și calitatea legii în baza căreia a fost dispusă sau menținută măsura privativă de libertate.

În esență, nu este suficient ca internarea medicală să fi respectat condițiile de fond și de procedură prevăzute de lege, ci este necesar și obligatoriu ca legea să fie redactată de asemenea manieră încât să protejeze persoana care suferă de o tulburare psihică împotriva arbitrariului.

În susținerea acestui deziderat, Curtea a reamintit că dreptul fundamental consacrat prin art. 5 din Convenție privește protecția persoanei împotriva oricărei atingeri arbitrare aduse de către stat dreptului la libertate, garanția împotriva arbitrariului fiind asigurată doar prin interpretarea strictă a listei exhaustive a motivelor pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate.

Totodată, nu este suficient ca lipsirea de libertate să fie conformă cu dreptul național, ci trebuie să fie și necesară în circumstanțele specifice ale fiecărui caz analizat, în sensul că alte măsuri mai puțin severe sunt considerate insuficiente pentru apărarea interesului personal sau public care impune privarea de libertate în forma internării medicale.

În concret, apreciem că principiile generale invocate de Curte conduc la un adevărat test de subsidiaritate care trebuie aplicat de instanțele naționale, în sensul recurgerii la măsura de siguranță a internării medicale în mod limitativ și numai după ce a fost probată de către organele de anchetă și motivată de către instanțe insuficiența măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, prevăzute de art. 109 Cod penal.

Referitor la condițiile minime care trebuie îndeplinite pentru ca o persoană care suferă de o boală psihică (în Convenție și, pe cale de consecință, în jurisprudența Curții fiind folosit termenul de „alienat") să fie lipsită de libertate pe acest considerent, C.E.D.O. a consacrat, odată cu Hotărârea sa din cauza Winterwerp contra Țărilor de Jos, următoarele: (i) alienarea trebuie să fi fost stabilită astfel încât să poată fi probată, (ii) tulburarea trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea și (iii) internarea nu se poate prelungi valabil fără persistența tulburării.

Circumstanțiind prima dintre condițiile ante-menționate, Curtea a reamintit că „existența unei tulburări mintale reale trebuie să fi fost demonstrată în fața autorității competente prin intermediul unei expertize medicale obiective", iar, pentru a fi considerată obiectivă, „expertiza medico-legală trebuie să fie, în plus, suficient de recentă", în funcție de „circumstanțele specifice ale cauzei". De asemenea, referitor la cea de-a doua condiție, „internarea unei persoane trebuie să fie justificată în mod corespunzător de gravitatea stării sale de sănătate pentru a asigura propria protecție sau protecția altora".

Subliniem așadar că, în lumina principiilor evocate de Curte, internarea medicală poate fi dispusă și menținută pentru a proteja fie persoana supusă internării, fie alte persoane, ca urmare a existenței unei periculozități determinate de gravitatea stării de sănătate.

Analiza periculozității sociale a persoanelor internate devine astfel, în opinia C.E.D.O., o condiție de fond pentru dispunerea internării medicale, fiind necesară o motivare detaliată a instanței de judecată care să clarifice atât noțiunea de pericol social care justifică necesitatea impunerii unei măsuri de siguranță în sensul legii penale, noțiune distinctă de cea a pericolului social al infracțiunii săvârșite de persoana în cauză, cât și gradul de pericol reprezentat de aceasta în concret.

În aceste condiții, nu este suficient ca instanța să facă pur și simplu trimitere la concluziile expertizei medico-legale, care propune luarea sau menținerea internării, fiind obligatoriu ca judecătorul să nu denote o abordare formalistă și superficială, ci să procedeze la o examinare riguroasă dintr-un punct de vedere esențial pentru internare, anume periculozitatea persoanei pentru sine sau pentru alții, periculozitate care trebuie să reiasă din patologia sa psihiatrică, iar nu din infracțiunea sau fapta prevăzută de legea penală și nejustificată săvârșită de aceasta.

Astfel cum am anticipat în partea introductivă a prezentei lucrări, Curtea s-a pronunțat recent în cauza Lavorgna privitor la măsura imobilizării mecanice a reclamantului pe baza potețialului pericol pe care acesta l-ar fi prezentat pentru alții, ca urmare a unor acțiuni de violență fizică întreprinse de reclamant împotriva părinților săi și a medicului care îl avea în grijă.

În această cauză, C.E.D.O. a reiterat că un pericol „potențial" prezentat de pacientul bolnav psihic nu poate conduce la luarea sau menținerea măsurii imobilizării mecanice, fiind necesar ca un astfel de pericol să fie imediat sau iminent, iar, pentru ca un pericol să fie considerat iminent, acesta trebuie să fie concret, actual și demonstrabil, un pericol latent care s-ar putea manifesta în anumite condiții sau circumstanțe care pot apărea ulterior nefiind suficient.

În continuare, Curtea a făcut trimitere la Hotărârea „Mastrogiovanni" a Curții de Casație din Italia, potrivit căreia, pentru ca o persoană să fie imobilizată mecanic, aceasta trebuie să prezinte un pericol concret de vătămare fizică pentru sine sau pentru alte persoane, în sensul de a fi un pericol clar și prezent (actual), fiind inadmisibilă aplicarea unor restricții în mod „preventiv" pe baza unei posibilități abstracte sau a unei probabilități de vătămare fizică. Jurisdicția italiană a punctat inclusiv că atributele de claritate și actualitate ale pericolului trebuie să rezulte în mod concret din verificarea unor elemente obiective pe care medicul (și, spunem noi, instanța) trebuie să le indice în mod precis și detaliat.

În esență, deși problema de drept în cauza Lavorgna a vizat imobilizarea mecanică a persoanei bolnave psihic, considerăm că principiile evocate de Curte privitoare la aprecierea periculozității sociale a acestor persoane trebuie aplicate și în cazul luării sau menținerii măsurii de siguranță a internării medicale.

Suplimentar și totodată important de reținut este și afirmația Curții potrivit căreia „trebuie luate în considerare instrumentele și rapoartele internaționale relevante pentru a interpreta garanțiile oferite de Convenție", fiind de competența Curții „să stabilească instrumentele și rapoartele internaționale pe care le consideră demne de atenție, precum și ponderea pe care intenționează să o acorde acestora". În această cauză vizând internarea la psihiatrie a reclamantului în temeiul dispozițiilor codului penal, Curtea a considerat că sunt relevante „dispozițiile Convenției Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități (în continuare, „CDPD"), astfel cum a fost aceasta interpretată de Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități".

România a ratificat CDPD la 31 ianuarie 2011, Curtea reținând că detenția reglementată de dispozițiile art. 110 Cod penal (intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014) „ar fi incertă, având în vedere dispozițiile art. 14 parag. 1 lit. b) din CDPD, care enunță că, în orice caz, existența unei dizabilități nu justifică, în sine, o privare de libertate".

C.E.D.O. a subliniat că, în septembrie 2015, cu ocazia celei de a 14-a reuniuni, Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități a adoptat Orientările privind art. 14 din CDPD, reținând că părțile relevante urmăresc interzicerea absolută a detenției pe baza unei dizabilități, abrogarea dispozițiilor care autorizează internarea nevoluntară a unei persoane cu dizabilități într-un centru de sănătate mintală pe baza unei dizabilități reale sau presupuse, precum și eliminarea măsurilor de siguranță.

Având în vedere considerentele dezvoltate în această secțiune, urmează să analizăm în ce măsură reglementarea națională a măsurii de siguranță constând în internarea medicală, astfel cum este prevăzută la art. 110 Cod penal, răspunde cerințelor de principiu ale Curții din perspectiva respectării dreptului la libertate și la siguranță consacrat în art. 5 parag. 1 din Convenție.

Analiza reglementării naționale a internării medicale din perspectiva respectării dreptului la libertate și la siguranță consacrat în art. 5 parag. 1 din Convenție

Sintetizând principiile analizate în secțiunea precedentă, reținem că: (i) legea în temeiul căreia se poate dispune sau menține internarea medicală a unei persoane care este bolnavă psihic trebuie să respecte scopul art. 5 parag. 1 din Convenție, respectiv acela de protejare a individului împotriva arbitrariului; (ii) internarea medicală reprezintă o măsură care trebuie aplicată ultima ratio, atunci când obligarea la tratament medical nu este suficientă în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, aspect care trebuie probat și motivat; (iii) tulburarea psihică trebuie să fie de o gravitate suficient de mare încât să determine existența unui pericol social ce implică riscul unei vătămări fizice pentru persoana supusă internării sau pentru alte persoane; (iv) pericolul social care justifică necesitatea impunerii unei măsuri de siguranță în sensul legii penale reprezintă o noțiune distinctă de cea a pericolului social al infracțiunii sau faptei prevăzute de legea penală și nejustificate săvârșite de persoana în cauză; (v) periculozitatea pentru sine sau pentru alții a unei persoane trebuie să reiasă din patologia psihiatrică a persoanei supuse internării medicale, iar nu din infracțiunea sau fapta prevăzută de legea penală și nejustificată săvârșită de aceasta; (vi) pericolul social pe care îl prezintă persoana supusă internării medicale trebuie să fie concret și actual, precum și să rezulte din verificarea unor elemente obiective indicate în mod precis și detaliat; (vii) faptul că o persoană este considerată un pericol pentru sine sau pentru alții din cauza unei dizabilități nu justifică privarea sa de libertate sub forma internării medicale, această practică fiind considerată nu numai discriminatorie, ci și arbitrară, conform interpretării dispozițiilor art. 14 parag. 1 lit. b) din CDPD.

Având în vedere această sinteză, considerăm că art. 110 din Codul penal, care reglementează măsura de siguranță a internării medicale, nu respectă principiile convenționale circumscrise dreptului la libertate și la siguranță consacrat în art. 5 parag. 1, fiind apt să conducă la o privare de libertate nu numai nelegală, ci și arbitrară a persoanelor care suferă de tulburări mintale.

Sub un prim aspect, apreciem că, din modul de redactare a normei, rezultă că această sancțiune penală poate fi aplicată după propria apreciere a organelor judiciare, în condițiile în legislația penală nu conține nici o definiție legală a noțiunii de „periculozitate socială" („făptuitorul [...] prezintă pericol pentru societate"), nici condiții legale pentru stabilirea calității de „persoană periculoasă din punct de vedere social".

Referitor la această definiție, ne exprimăm rezerve, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. în materie, cu privire la includerea în spectrul periculozității sociale a altor riscuri decât cel privitor la vătămarea fizică pentru sine sau pentru altul, astfel încât considerăm că riscul distrugerii de bunuri materiale importante nu ar fi suficient, prin sine însuși, pentru privarea de libertate a persoanei care suferă de tulburări psihice. De altfel, sintagma „bunuri materiale importante" poate ridica semne de întrebare din perspectiva principiului legalității, având în vedere lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a normei.

Totodată, apreciem că cele două măsuri de siguranță cu caracter medical (obligarea la tratament medical și internarea medicală) reprezintă sancțiuni de drept penal care însă nu dispun de criterii de individualizare precum cele aplicabile în mod exclusiv pedepselor, potrivit art. 74 Cod penal.

În acest context, subliniem, din nou, că periculozitatea care justifică pedeapsa, evaluată conform criteriile ante-menționate, este distinctă de periculozitatea care justifică obligarea la tratament medical sau internarea medicală. Astfel, având în vedere că internarea medicală se fundamentează pe starea de pericol cauzată de boala psihică a făptuitorului, spre deosebire de pedepse, fundamentate pe vinovăția și responsabilitatea penală a infractorului, apreciem necesară introducerea de definiții clare și/sau criterii precise în baza căreia/cărora luarea și menținerea privării de libertate să se bucure de o previzibilitate din punct de vedere reglementar, respectiv prin care să se confere un înțeles noțiunii de „pericol pentru societate".

În caz contrar, subliniem că această categorie de sancțiuni penale – măsurile de siguranță cu caracter medical – rămâne supusă arbitrariului, contrar dezideratului urmărit de art. 5 parag. 1 din Convenție, cu atât mai mult cu cât practica judiciară se orientează, în motivările hotărârilor de luare și menținere ale acestor măsuri, către periculozitatea derivată din fapta săvârșită, iar nu din boala psihică.

Sub un al doilea aspect, considerăm relevant și textul art. 247 Cod procedură penală, care reglementează dispunerea internării medicale provizorii ca măsură procesuală distinctă de internarea medicală ca măsură de siguranță, potrivit căruia „judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, sau instanța, în cursul judecății, poate dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator cronic de substanțe psihoactive, dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret și actual pentru siguranța publică".

Astfel, spre deosebire de textul art. 110 Cod penal, care face referire la pericolul pentru societate, norma din codul de procedură face trimitere la pericolul pentru siguranța publică, condiționându-l în sensul de a fi concret și actual, măsura internării medicale provizorii conformându-se, din această perspectivă, principiilor convenționale redate supra. Opinăm însă că sancțiunea de drept penal a internării medicale nu preia aceeași optică, având în vedere nu numai distincția dintre noțiunea de „societate" și cea de „siguranță publică", ci și lipsa unei prevederi exprese referitoare la actualitatea pericolului, lăsând loc arbitrariului.

În esență, este necesară realizarea unor distincții în cuprinsul textului între pericolul probat și pericolul prezumat, precum și între pericolul actual și pericolul anticipat/probabil, astfel încât numai pericolul concret și actual, rezultat din verificarea unor elemente obiective indicate în mod precis și detaliat, să poată fi avut în vedere pentru luarea și menținerea măsurilor de siguranță cu caracter medical, în general, și a internării medicale, în special.

Sub un al treilea aspect, textele din art. 109 și art. 110 Cod penal sunt reglementate într-o manieră deficitară din perspectiva domeniului de aplicare a măsurii de siguranță specifice. Pe de o parte, măsura obligării la tratament medical poate fi luată față de făptuitorul care suferă de o boală, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe. Pe de altă parte, măsura internării medicale poate fi luată față de făptuitorul bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau care suferă de o boală infectocontagioasă.

În opinia noastră și rezumându-ne strict la categoria făptuitorilor care suferă de o boală psihică, apreciem că între cele două texte există o suprapunere, în sensul că ambele măsuri pot fi luate față de categoria amintită. Cu toate acestea, deși, pentru aceeași ipoteză (existența unei boli psihice), legea prevede două sancțiuni diferite, nu reglementează și criteriile pentru alegerea uneia dintre ele, acestea rămânând sancțiuni alternative, lipsite de o normă similară celei prevăzute în art. 74 alin. (2) Cod penal, a căror aplicare ajunge să depindă astfel de aprecierea subiectivă a organelor judiciare.

O asemenea reglementare încalcă principiul ultima ratio al aplicării sancțiunii internării medicale, în lipsa prevederii unei obligații legale în sarcina organelor judiciare de a proba și motiva insuficiența obligării la tratament medical în raport de circumstanțele concrete ale cauzei.

Sub un ultim aspect, considerăm că impactul aprecierii subiective de către organele judiciare a periculozității sociale a unei persoane care suferă de o boală psihică, în condițiile unei reglementări lacunare, poate conduce la privarea de libertate a făptuitorului pe o perioadă nedeterminată, măsura internării medicale având aptitudinea de a fi o sancțiunea chiar mai dură, sub aspectul duratei, decât pedeapsa potențială care ar fi fost stabilită și aplicată de instanță pentru infracțiunea săvârșită sub imperiul bolii de care suferă persoana în cauză.

În concret, norma de sancționare prevede că internarea medicală se poate lua până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. În opinia noastră, stabilirea termenului până la care această sancțiune își produce efectele, în maniera expusă, conduce la o aplicare a măsurii sine die, venind în contradicție cu interpretarea dispozițiilor art. 14 parag. 1 lit. b) din CDPD, instrument ratificat de România anterior intrării în vigoare a Codului penal.

Considerăm că o soluție ar putea fi reprezentată de stabilirea duratei maxime a măsurii de siguranță cu caracter medical ca fiind maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită de făptuitorul bolnav psihic.

În concluzie, apreciem că internarea medicală, în reglementarea actuală a art. 110 din Codul penal, și-a pierdut caracterul preventiv în detrimentul caracterului pur punitiv, de natură să vulnerabilizeze și mai mult o categorie de persoane care, prin ipoteză, este deja vulnerabilă, în condițiile în care acestea sunt supuse unui regim sancționator nu numai nelegal, ci și aplicabil în mod arbitrar, prin prisma utilizării unor noțiuni lipsite de claritate, precizie și previzibilitate, precum și a unor termene maxime nedeterminate, încălcând astfel dreptul la libertate și la siguranță consacrat în art. 5 parag. 1 din Convenție.

Corporate Environmental Criminal Responsibility in the Waste Management Field: Current and Future Offences, Sanctions and Best Practices for Prevention

In a significant development, a provisional agreement between the Council presidency and the European Parliament has set the stage for a proposed EU law targeting businesses involved in waste generation, operation, or disposal. The agreement, which took place late last year, reflects a commitment to stricter penalties for environmental crimes, doubling the number of offences from the soon-to-be-replaced Directive 2008/99/EC. The agreement responds to the escalating impacts of climate change and biodiversity loss, emphasizing the prevention of criminal offences in the field of waste management.

Sectors such as sanitation, recycling, constructions, industrial facilities (factories), mining operations, industrial chemicals, carpentry and floorwork consumer goods, textile manufacturing, food manufacturing, leather manufacturing, laboratories, vehicle production and maintenance are directly or indirectly targeted, prompting heightened scrutiny from regulatory authorities.

The EU agencies (such as Eurojust and Europol), as well as national regulatory and prosecuting authorities have become more and more preoccupied with the monitoring and enforcement of waste management regulations, supporting, as well as conducting frequent inspections of economic activities, and proceeding to criminal investigations and prosecution of non-compliant legal entities and individuals.

What does the EU's proposed Environmental Crime Directive emphasize?

The preamble of the proposed directive underscores the criminalization of unlawful waste management, particularly when it involves hazardous waste or causes substantial damage to the environment or human health. Specific products generating harmful waste, such as pharmaceuticals, chemicals, waste containing acids or bases, waste containing toxins, heavy metals, oil, grease, electrical and electronic waste, end-of-life vehicles, or plastic waste, are highlighted.

Individuals and businesses involved in waste management must consider specific criminal conducts outlined in the directive, including the collection, transport, and treatment of waste. The directive categorizes certain types of conduct as qualified offences if they result in irreversible or long-lasting damage to the environment, ecosystems, or human health.

The proposed sanctions include imprisonment for individuals, ranging from 5 to 10 years, depending on the severity of the offence. Businesses may face fines of up to 5% of global turnover or €40 million. Non-criminal sanctions, often with a greater impact, are also introduced, including environmental reinstatement obligations and exclusion from public funding.

What are the current waste management offences in Romania?

Businesses in Romania must comply with existing waste management legislation, including Government Emergency Ordinance no. 92/2021, which transposes the E.U. Directive 2008/98/EC on waste, as amended by the E.U. Directive 2018/851/EU, establishing the general framework for waste management. Violations, such as illegal dumping and improper waste handling, can lead to substantial fines and even the suspension of activities. Fines may be, by way of derogation from the provisions regarding the general limits provided for in Article 137 para. (2) Criminal Code, between a minimum of 12.000 Euro and a maximum of 1.200.000 Euro. In addition, criminal charges may be brought against the responsible individuals, including the companies' representatives, who can be sanctioned by imprisonment for a term of one to five years or by a fine.

How can businesses implement best practices for prevention?

Corporate environmental criminal liability framework is continuously developing, with stringent regulations and sanctions in the not-so-distant future. Consequently, a proactive compliant approach in this new and ever-growing regulatory landscape is worth considering while generating, operating, or disposing of waste.

Management should implement prevention measures to avoid legal consequences, such as:

• conducting regular waste audits to assess the types and quantities of the generated waste, which enables businesses to identify opportunities for waste reduction, recycling and proper disposal;

• implementing systems for the collection and recycling of products, particularly those subject to Extended Producer Responsibility regulations;

• establishing clear procedures for waste segregation, handling and disposal;

• periodically assessing compliance with environmental regulations through internal or external legal audits, in order to promptly identify and rectify non-compliance issues.

The Romanian environmental laws evolve, and enforcement practices change, businesses operating in the waste management field facing many legal challenges. Legal advice is recommended in order to navigate the complex legal landscape, to ensure strict compliance with the regulations and reduce the risk of unintentional violations, which could lead to criminal charges and associated penalties. In the event of an environmental incident or allegation of wrongdoing related to waste management, timely and informed legal representation is essential to protect the business's interests and reputation, to mitigate risks and to create a crisis management strategy.